Marea bucurie pentru mine este să hoinăresc printr-un oraș necunoscut. Observ oamenii, fac poze, uneori mă opresc să cumpăr vreo gustare de la tarabele cu mîncare stradală. Așa că am pornit cu entuziasm prin Seoul, într-o dimineață luminoasă și liniștită.
Seoul se pronunță ca englezescul „soul” (aprox., săul), adică suflet, spirit. Nu știu de ce, Coreea este supranumită „țara dimineților liniștite”; probabil sintagma a fost sugerată de o priveliște matinală pe țărmul oceanului. Acum e dimineață și coreenii, preocupați sau butonînd mobilul, merg în grabă la lucru. Nu văd nici un zîmbet pe fețele oamenilor, presupun că se gîndesc la munca lor.
Deși 10 milioane de locuitori ies zilnic din casele acestui mare oraș, peste tot e curățenie. Trotuarele sînt largi, cu piste separate pentru biciclete. Pe trotinete circulă numai copiii, nu namile smintite în mare viteză, ca prin București. Nu sînt cîini maidanezi și nici cerșetori la tot pasul (un singur cerșetor am văzut în tot sejurul meu în Seoul). Înainte de a pleca din țară, am citit opiniile unor călători despre Coreea de Sud și am văzut postările unor vloggeri. Erau referiri la consumul excesiv de alcool, prezentat ca un flagel național. N-am avut deloc aceeași impresie. (Pesemne postacii nu știu cum e prin Rusia sau în Polonia.) Cu siguranță, tinerii beau ceva după orele de muncă, numai că n-am avut senzația unor oameni care trag la măsea pînă cad sub masă. Abuzurile de acest fel nu le-ar permite să reia zilnic munca lor zeloasă și performantă, în felul celei japoneze.
Seul (varianta românească a denumirii capitalei Republicii Coreea) e un oraș sigur, lumea respectă regulile și legea. Nimeni nu traversează strada pe roșu, chiar dacă nu vine nici o mașină. Nimeni nu m-a avertizat să fiu atent la bunuri și la pericolul de a fi furat și n-am descoperit priviri furișe, iscoditoare, ca prin alte părți. Oamenii sînt civilizați, stau la rînd pentru a urca în mijloacele de transport în comun. Există locuri stricte pentru fumat, e interzis fumatul în camera de hotel, în instituții sau pe stradă. În lunga mea hoinăreală, am văzut un singur individ fumînd în timp ce se deplasa pe trotuar. Și chiar dacă puțini vorbesc engleza (unii tineri abia știu cîteva cuvinte reținute probabil din orele de școală), coreenii sînt amabili și numaidecît îți indică direcția unui hotel sau a vreunui alt obiectiv, după ce-și consultă harta orașului pe telefon (europeanul care nu cunoaște sistemul de scriere coreean întîmpină dificultăți în descifrarea hărților din acele locuri).
În sfîrșit, ai senzația că urbea e pentru oameni, nu împotriva lor. Mă deplasez de-a lungul unui curs artificial de apă prin care înoată pești dolofani, mărginit de alei pietonale cu flori și verdeață. Degeaba ajung aici români, că nu învață nimic. Nu demult un grup de parlamentari a sosit în Seul, iar unul avea valiza plină cu șunci și pălincă, dovadă că venise la chiolhanuri, nu în schimb de experiență. Sînt atîtea lucruri simple și eficiente care pot fi aplicate cu folos și fără dificultate în țară, însă ei au timp numai de petreceri și, eventual, să pună de-o afacere. De ce se cheltuiesc atîtea resurse cu aceste creaturi dăunătoare? De ce nu procedăm ca alții?
Să privim cu luare aminte la această țară. După războiul fratricid și separarea celor două state coreene, Coreea de Sud se afla într-o stare de sărăcie lucie, cu o economie ruinată. Oamenii mureau de foame, iar astăzi este o putere economică a lumii. Aici s-a ajuns pe baza unui program dur de educație și printr-o competiție aspră în cadrul relațiilor de muncă. Asta-i soluția. Repet ce-am mai spus, e nevoie de dictatura legii, de o mînă forte. În vreme ce cugetam la chestiile astea, am ajuns la Henn na Hotel unde, pe post de recepționeri, sînt doi roboți inteligenți și simpatici. Îți predau cheia camerei și te conduc la lift. Dar ce te faci cu „Ion”, celebrul consilier digital guvernamental?! Mai mare rușinea! Inteligența artificială e pe măsura inteligenței „aleșilor”!
Coreea de Sud e o țară cu viitor frumos! Dă-i, Doamne, la fel și țării mele!